Stau cu obrazul lipit de uşă. Aştept fiecare pas ce se apropie. Ascult fiecare zumzăit de chei. Ies pe coridor în picioarele goale şi întind capul prin fereastra ce ajunge până la jumătatea peretelui. Urmăresc fiecare siluetă din stradă. Tresar la fiecare zgomot. Mi-e teamă să mă întorc în pat. Poate va veni cineva, iar eu nu mă voi trezi la timp să-l întâmpin…
…
Am aşternut pe o coală albă de hârtie toate minciunile pe care le-am spus. Le-am scris apoi pe acelea ce mi-au fost spuse. Am încercat să fac o balanţă. Nu-mi dau seama dacă mintea mea pur şi simplu nu reuşea să calculeze cifrele corect sau dacă doar nu am vrut să conştientizez faptul că intrările erau cu mult mai numeroase decat ieşirile. M-am oprit din numărat.
Rubrica ” Prin viata cu T.” reprezinta primele mele incercari de a construi un blog. Mi-a fost foarte draga si inca imi este, dar exista unii care au luat-o mult prea in serios… Lor le adresez acest post.
Acesta este un blog. Pe un blog ne exprimam gandurile, parerile, visele, dar, de cele mai multe ori, asemenea exprimari sunt doar refulari cu conotatii literare. Munca mea de cateva luni pe acest blog, reprezinta in mare parte literatura ori simpla fictiune si nu neaparat realitatea. Principiile mele de viata au constituit scheletul, iar restul s-a adaugat precum un invelis, la fel cum se intampla si intr-o carte…
Asadar, cei care ati ales sa va agatati de fiecare cuvant, fiti, va rog, mai atenti si ceva mai realisti atunci cand va grabiti sa trageti concluzii.
P.S.
Si daca tot v-ati straduit sa cititi pana la capat, nu ezitati sa dati un click aici:
Uneori îmi desfăşor activităţile de zi cu zi gândindu-mă cu nerăbdare la seara, la noaptea ce urmează… la momentele în care voi dormi şi nu voi mai gândi, nu voi mai simţi. Este într-adevăr un privilegiu să poţi simţi ceea ce te înconjoară şi ceea ce trăieşti. Dar se întâmplă câteodată ca acestea să fie într-atât de copleşitoare, întrucât îmi doresc doar să adorm şi să anesteziez tot ceea ce reprezintă lumea în care trăiesc…
De cele mai multe ori mi se întamplă să ajung noaptea târziu acolo unde locuiesc şi să găsesc micul apartament în beznă şi în linişte absolută. Mă înspăimantă această senzaţie. Senzaţia că nu mă aşteaptă nimeni la masa din bucătarie sau în pat. Faptul că oala de pe aragaz este goală. Ideea că patul nu este aşternut. Realitatea crudă – trăiesc aici, între milioane de oameni şi sunt singură.
Mă tot trezesc cu o foaie albă de hartie în mană pe care aştern cuvinte. Nu ştiu cui i le adresez. Le scriu, îndoi hartia şi o arunc la gunoi. Ca pe un rest de mâncare, de care doresc să mă descotorosesc într-o clipită. Duc apoi a doua zi gunoiul la container şi sper că cineva va citi acele rânduri. Şi va veni să mă salveze. Să mă cureţe cu un detergent ieftin şi să scurgă apa din mine pană la ultimul strop de durere…
Acum câteva minute am ajuns acasă. Şi am stat un pic, gândindu-mă la ce aş putea să fac. Somn nu prea îmi e, dar sunt prea obosit ca să lucrez; apoi mi-am dat seama că n-am mai scris de mult pe blog (şi nici în altă parte). Am pus-o pe Mimi cu “I want to know what love is”. Primul vers este: “I gotta take a little time…” Şi am realizat că n-am făcut nici asta de foarte mult timp. Poate că e uşor deplasat să folosesc sintagma “a fi stăpân pe timpul tău”, că la urma urmei nu ştii niciodată ce poate interveni. Dar într-o măsură destul de mare se poate face acest lucru. Încă sunt legat de un job obişnuit, care mă scoală cu noaptea-n cap, îmi fute zilele şi serile tot ce fac, e să-mi arate cât de obosit sunt. E un ultim exerciţiu de răbdare.
Lăsaţi-o pe Mimi să cânte, poate vă mai destinde emoţiile. Mă bucur că e, stai ce e? Ah… E deja sâmbătă, anyway, mă bucur că sunt liber şi pot să-mi trag sufletul un pic. Îmi face plăcere când pot să-mi las degetele să se plimbe libere pe tastatură, chiar dacă produsul finit este un text lipsit de sens şi poate chiar plictisitor. Nu scriu pentru vreun public, scriu pentru că unerori mă relaxez sufleteşte în acest mod. În fond şi la urma urmei, chiar nu am nimic de zis în seara asta, nu militez pentru nimic, nu crtitic nimic, nu povestesc absolut nimic.
Mă bucur doar. Mă bucur că sunt în viaţă şi că după atâta luptă şi atâtea drumuri greşite, simt că în sfârşit păşesc pe drumul meu, simt că fac ceea ce fac pentru mine!
Nu prea mai am nimic de zis. Între timp mi s-a făcut şi somn, aşa că mă bag în pat.
Viata noastra este plina de asemenea constructii. De fapt s-ar putea ca insasi viata sa fie un castel de nisip. Cat din ceea ce construim fiecare va mai ajunge sa aiba importanta intr-o zi?
Astazi sunt obsedata de efemeritatea sentimentelor si a relatiilor. Pe blogul meu am publicat deja un articol ce dezbate aceasta tema. E drept ca a fost scris ceva mai devreme si cu putintel mai mult patos, dar starea de spirit ramane aceeasi.
Va amintiti primele minute petrecute impreuna cu cel cu care ulterior v-ati casatorit sau ati format un cuplu? Va amintiti cum va priveati in ochi, cum va cautati cu privirea, cum tanjeati unul dupa mangaierea celuilalt?
Trec anii… Intai nu va mai cautati cu privirea, apoi nu va mai uitati unul in ochii celuilalt si intr-un final incepeti sa respingeti din ce in ce mai des imbratisarea celui de langa voi.
Religiile lumii, in marea lor majoritate, spun ca viata de dupa moarte nu poate sa aibe decat doua sensuri: rai sau iad.
Ce e raiul sau ce e iadul – Dumnezeu cunoaste cel mai bine!
Eu stiu insa ca de cateva luni le-am trait pe ambele si, parcurgandu-le, n-am urmat neaparat cea mai usoara directie, in sensul ca am trait intai extazul si apoi agonia. Si asta a facut totul si mai dificil.
Cand a inceput povestea asta, nu fumam de patru ani, nu pierdusem noptile de cativa ani, nu puneam picatura de alcool in gura, tineam toate posturile (atat din considerente de sanatate, cat si din considerente de credinta personala), nu mancam carne de aproape un an…
Nu am inselat, nu am calcat niciodata pe nimeni in picioare pentru ca mie sa-mi fie mai bine si nici nu mi-am dorit, in viata mea, sa am ceva ce nu era al meu. Pe vremea aceea as fi putut oricand sa jur ca niciodata nu voi fi cu un barbat insurat.
Ratacit prin ploaie, un caine cauta adapost si ocrotire la usa mea de parca ar simti ca-n locul asta in care-l haituiesc cu totii, singurul om caruia i-ar putea pasa as fi eu. Ies la usa si-l mangai. Ii intind o bucata de covrig pe care o infuleca in cateva secunde, apoi se uita in ochii mei, cersind o alta bucata. I-o intind si-l privesc si eu la randul meu. Ne cufundam amandoi unul in privirea celuilalt ca si cum ne-am cunoaste de cand lumea. Gasesc in el tot ceea ce n-am reusit sa gasesc in cei mai multi dintre oamenii carora le-am daruit cu mult mai mult decat o bucata de covrig.
Iubesc animalele, pe toate… dar parca niciun animal nu-l iubesc asa cum iubesc cainele. De fiecare data descopar o parte din sufletul meu in sufletul lui – de parca Dumnezeu ne-ar fi clonat fiinta.
Sunt foarte multi ani de cand ma zbat in aceasta neputinta de a schimba macar putin destinul lor. Sunt foarte multi ani de suferinta. O lupta in care m-am simtit de foarte multe ori singura. Hingheri, sadici, nepasatori … animale cu chip de om, ce se considera legitimate in dreptul lor de a dispune cu privire la soarta unui asemenea inger… Nu stiu ce caut in lumea asta.
Asta primavara veneam la lucru plangand si plecam plangand. Lucrez, ca o ironie a sortii, tocmai langa punctul de sacrificare – unde se aduceau mieii, iezii, oile. Saptamana Mare a fost pentru mine o patima ce parea ca nu se mai incheie. Dimineata mergeam si mangaiam mieii pe crestet de parca prin aceasta mangaiere as fi vrut sa le usurez din suferinta ce-aveau s-o traiasca in doar cateva ore.
2 visitors online now 2 guests, 0 members Max visitors today: 4 at 09:22 am GMT-3 This month: 27 at 03-03-2010 09:17 pm GMT-3 This year: 27 at 03-03-2010 09:17 pm GMT-3 All time: 27 at 03-03-2010 09:17 pm GMT-3
Mă bucur că e, stai ce e? Ah… E deja sâmbătă, anyway, mă bucur că sunt liber şi pot să-mi trag sufletul un pic. Îmi face plăcere când pot să-mi las degetele să se plimbe libere pe tastatură, chiar dacă produsul finit este un text lipsit de sens şi poate chiar plictisitor. Nu scriu pentru vreun public, scriu pentru că unerori mă relaxez sufleteşte în acest mod. În fond şi la urma urmei, chiar nu am nimic de zis în seara asta, nu militez pentru nimic, nu crtitic nimic, nu povestesc absolut nimic.
